Ce se mai întâmplă cu ONOAREA ?

Onoarea pare un concept care se învecheşte pe zi ce trece, este apanajul culturilor tradiţionale, în vreme ce în societăţile seculare a devenit o simpla noţiune istorică de găsit în fragmente sociale izolate (armată, anumite minorităţi etnice, lumea interlopă) sau în comunităţi specifice (sudul Italiei, lumea arabă, Japonia).
Avansul modernizării s-a petrecut invers proporţional cu importanţa pe care onoarea a avut în reglarea relaţiile sociale.  Duelurile pe baza onoarei şi reputaţiei erau purtate de aristocraţi, ofiţeri sau tineri cu pană revoluţionară.
Acum “duelurile” sunt rezervate artiştilor hip-hop, oamenilor politici şi jurnaliştilor. În general, domenii în care manipularea intangibilelor este mai urgentă decât în altele.
Expresii ca “onoarea familiei mele” sunt folosite cu precădere în legatură cu evenimente petrecute cu evenimente ce au loc în mediul rural sau în rândul unor minorităţi (machedoni, ţigani etc.), iar formule ca “să-şi spele onoarea” sunt asociate mai degrabă evenimente violente (crime, abuzuri).
“A-i face cuiva o aroganţă” este o expresie folosită de jurnalişti pentru a descifra comportamentul unui Becali, Piţurcă etc. şi are la bază elemente difuze de onoare, reputaţie, aroganţă.
“Am şi eu onoarea mea” este o expresie pe cale de dispariţie, auzită din ce în ce mai rar, iar dacă acum 20 de ani exprima o persoană principială, acum denotă mai degrabă o mentalitate retrogradă.
Dacă în trecut cineva îşi putea spăla onoarea familiei sale (fiica a fost dezvirginată/lasată gravidă în afara căsătoriei) printr-o vendetă personală, acum acest lucru este de neînchipuit fără consecinţe legale.
Unde sistemul de drept a devenit central şi reglează toate infracţiunile, indivizii cu onoarea încălcată se văd privaţi de un răspuns direct şi trebuie să-şi delege statului dorinţa de compensare.
Conceptul de onoare s-a diluat acum în credibilitate, reputaţie, faimă sau ruşine (ai făcut familia de ruşine). Dacă înainte orice infracţiune era o insultă directă la onorea Regelui, acum un stat secular îşi reglează mai impersonal elementele subversive.
În cazul proceselor de calomnie este implicată doar credibilitatea înţeleasă cât de poate de pragmatic: dacă n-am credibilitate, nu pot exercita profesia – jurnalist, politician etc.
Onoarea a scăzut ca pondere în relaţiile umane pe măsură ce eficienţa a fost ridicată la nivel de valoare supremă, iar compartimentarea privat-public a devenit definitorie. Negustorii nu aveau nevoie de onoare, ci doar de solvabilitate şi profit. Dacă, într-o tranzacţie, ambele părţi câştigă, onorea sau virtutea devin chestiuni secundare.
A fi linguşitor la serviciu şi demn acasă nu mai traduce o situaţie contradictorie.
Compartimentarea stimea de sine – una pentru public, una pentru prieteni, una pentru familie – s-a privat-izat atât de mult încât suntem mai toleranţi în a judeca oamenii după compromisurile de onoare.